O moarte care nu dovedește nimic. Ion Iliescu

Daniel Mureşan

De mult, tare demult, am citit romanul „O moarte care nu dovedește nimic”, scris în perioada interbelică de Anton Holban. Atunci am descoperit o narare gen „monolog interior”, o analiză psihologică a autorului prin prisma personajelor. Mai târziu am aflat, citindu-l pe Proust, că de fapt Holban era tributar scriitorului francez. După ani și ani am aflat că nu a negat niciodată acest lucru, că era „proustian” prin destin. A crescut în mitul tăcutului Proust. Zilele acestea mi-am amintit de carte, după toată sarabanda de adulații, critici sau înjurături la adresa lui Ion Iliescu. Comparația o fac fiindcă nici acesta din urmă nu și-a negat trecutul și afinitățile comuniste. Un singur exemplu: în 1956, s-a înfiinţat un comitet militar la Bucureşti, condus printre alții de Ion Iliescu, secretarul Uniunii Tinerilor Muncitori (UTM), pentru a discuta despre cerinţele studenţilor care se răzvrătiseră. În loc să răspundă memoriului studenţilor, peste noapte au decis să se intervină în forţă şi răzvrătiţii să fie arestaţi. Au urmat rapid procesele în stil stalinist, la care nu s-au respectat drepturile la apărare. Atunci au apărut expresiile ca huligani şi golani, folosite atât de Ceauşescu, cât şi de Iliescu.

„Despre morți numai de bine”, spune o vorbă din popor. O zicală mistică, ce arată frica de moarte a celui ce o spune, o limitare a gândirii. Dacă ai o gândire critică, poți analiza viața răposatului, cu bune și cu rele. La pomană poți să le spui prietenilor prostiile ce le-a făcut în viață, ce de beții crunte ai avut cu el sau la câte curve ați fost împreună. În cazul lui Ion Iliescu, ce represalii violente a ordonat împotriva celor ce aveau o altă părere.

Mulți spun că Iliescu a fost în 1989 o soluție de moment, o emanație a revoluției. Eu, care la acea vreme eram un tânăr cu speranțe și idealuri, am voie să fiu și critic. Fără invective și înjurături. Au murit oameni nevinovați în decembrie 1989 sau în timpul Mineriadelor din 1990 – 1991 și nimeni nu a fost condamnat definitiv pentru asta nici după 30 de ani. Pentru tinerii de azi sunt evenimente despre care au citit poate în manuale sau au văzut câteva imagini în documentare, dar pentru sute de familii din România, acele momente înseamnă durere nespusă și o așteptare nedreaptă, prea lungă, a adevărului și a dreptății. Mulți dintre prietenii mei au emigrat atunci, eram la un pas să o fac și eu. Trebuie spus adevărul! Dosarele Revoluției și ale Mineriadelor au fost tergiversate, anchetele s-au reluat de mai multe ori, iar între timp, mulți dintre cei responsabili au îmbătrânit în liniște. Statul român a fost condamnat la CEDO pentru lipsa unei anchete serioase. Iar eu vă întreb: dacă statul nu poate să facă lumină în privința celor mai grave crime din istoria recentă, ce încredere mai am eu că va rezolva alte cazuri. Poate ale mele sau ale tale.

Schimbările de după 1989 au fost de formă. Foștii activiști de partid și ofițeri de securitate și-au regăsit locul în noul regim: în politică, în economie sau în administrație. Totul sub oblăduirea „tătucului” Iliescu. Nu a avut loc un proces de lustrație, așa cum s-a întâmplat în alte țări din blocul de Est. S-a mers pe lozinca „nu ne vindem țara”, iar în final am fi vândut-o, dar nu mai aveam ce. Iliescu ne spunea tot timpul că esența democrației sunt alegerile libere. Doar că nu erau libere, erau manipulate. Nu existau valori civice, niciun sistem în care nimeni nu e mai presus de lege. Sintagma asta, fiindcă ei pot, a fost ștearsă și de pe frontispiciul Primăriei Zalău. Dacă tinerii de azi nu vor afla cum a fost trecutul, vor înțelege greșit prezentul. Vor tolera nedreptăți, fiindcă „așa e la români”. Trebuie să le spunem că regimul Iliescu a fost o perioadă de speranțe și dezamăgiri. Cu instituții fragile, cu o justiție incompetentă și plină de comuniști deghizați.

Iliescu a executat cuplul Ceaușescu, iar a doua zi a desființat pedeapsa cu moartea. Teroriștii au dispărut, iar Securitatea a intrat în Armată. Sau viceversa, nici nu mai contează. Președintele nou ales a încercat inițial să reabiliteze „idealurile socialiste întinate de Ceaușescu”. A văzut că nu merge și a trecut la „democrația originală”.

Generația mea a crescut cu Vali Sterian și Cristian Pațurcă. Cu Imnul Golanilor și „Jos Iliescu”. Pentru cei tineri probabil e ceva inedit, pentru cei mai în vârstă o aducere aminte. Vali Sterian: Măi Văcarilor, Măi Văcăroilor, Măi Mânzaților, Măi, măi Surzilor, Măi Cionților, Măi Gavrelor, Măi Funarilor, Măi Marțienilor, Măi Solcanilor, Măi Răzvanilor, Măi Iorgovanilor, Măi Bârlădenilor, Măi Brucanilor, Măi Chițacilor, Măi Zambrelor, Măi Hamzelor, Măi Becleenelor, Măi Verdeților, Măi Cozmelor, Măi Măgurenilor, Măi Ghermanilor, Măi Cozmâncilor, Măi Hrebenciucilor, Măi Drumitrascilor, Măi plăticilor, Măi buticilor, Măi butimanilor, Măi Bârcilor, Măi Adevărurilor, Măi Libertăților, Măi Totuși Iubirilor, Măi Dimineților, Măi liberschimbiștilor, Măi Uniunilor, Măi Vetrelor, Măi Ligilor, Măi Asociațiilor, Măi Fundațiilor, Măi partidelor, Măi Caritașilor, Măi aleșilor, Măi emanaților, Măi dragă… Noi vă suportăm, Dar, vorba bătrânului cronicar Neculce, „Până când, tovarăşi, şi de ce???”. E clar, cei mai tineri vor avea nevoie de traducere, dar o găsesc ei pe internet. Imnul Golanilor a lui Cristian Pațurcă suna cam așa: A fost o dată ca-n povești/A fost în Romania/O mare gașcă de golani/Ce-au alungat sclavia/Noi nu ne-am confundat nicicând/Cu oamenii de bine/Numiți și neocomuniști/Cu fără de rușine/Mai bine haimana/Decât trădător/Mai bine huligan/Decât dictator/Mai bine golan/Decât activist/Mai bine mort/Decât comunist/Vrem libertate/Nu comunism/Și nici schimbări de forme/Și de-aceea securiști/Să nu ne puneți norma/Noi nu vrem neocomunism/Nici neolibertate/Democrații originale/Și nici minciuni sfruntate/Ne-ați întrebat ce vrem aici/Dar știe toată țara/Noi susținem punctul 8/De la Timișoara/Să cadă patru-șapte-trei/Ce ține TVR/Legând în lanțurile ei/Chiar și cuvintele!/Alegeri fără comuniști/Fără nomenclatură/Și nu va temeți de golani/Fără coloratură/Din cei care au murit/Ne-am reîntors năluci/Să nu mai fie cum a fost/Măcelul de atunci. La acel moment, aveam un anticariat pe bulevard, unde, dintr-o boxă scoasă afară, răsuna această melodie. Mulți trecători, treceau vioi pe lângă anticariat, să nu cumva să aibă probleme. Alții, mai curajoși, îmi făceau semnul victoriei. Bineînțeles, a apărut în scurt timp poliția milițienească, somându-mă să opresc boxa, căci altfel voi avea probleme. Nu am oprit boxa, nici probleme nu am avut.

Una peste alta, nu mă bucur la moartea nimănui, dar nici nu pot să tac. USR-ul a dat cu mucii în fasole. A cerut ca Iliescu să nu beneficieze de funerarii naționale, deși legea prevedea altceva. Bună, rea, trebuie să respectăm legea. Ce ziceți, băieți, cucuieți? Nici cu PSD nu mi-e rușine. S-au ofuscat că tătucul nu beneficiază de respect, poate, poate mai obțin ceva capital electoral. Au uitat cum l-au „executat” pe Iliescu în 2014, când au considerat că nu mai poate fi un simbol pentru partid. În rest, cruce la căpătâiul unui ateu și un sobor de preoți ce dă bine la bobor. Duamne ajută!